Consiliul Naţional African recompensează măcelarii de la Marikana
De Chris Marsden
27 decembrie 2012
Cea de-a 53-a conferinţa electivă a Congresului Naţional African (ANC), care a avut loc săptămâna trecută, l-a reales pe Jacob Zuma în funcţia de preşedinte. El a câştigat 75 la sută din voturile delegaţilor prezenţi la conferinţă, în timp ce cei cinci aliaţi ai săi au câştigat funcţii de partid importante şi marea majoritate a celor 80 de locuri din Comitetul Executiv Naţional. Cyril Ramaphosa, fostul lider al sindicatului național al minerilor şi acum un miliardar de rând, a fost ales vice-preşedinte.
Congresul a avut loc la doar patru luni de la masacrul celor 34 de mineri de la Lonmi şi rănirea altor zeci la Marikana. Acest lucru a stârnit un val de grevă care a lovit minele de platină, aur, diamante şi industria cărbunelui din Africa de Sud. Greva s-a dezvoltat într-o rebeliune politică și organizatorică împotriva NUM, a Federaţiei Sindicatelor COSATU și a guvernului ANC care prezidează peste niveluri groteşti de inegalitate şi exploatare.
Alegerea lui Zuma şi Ramaphosa este o confirmare că ANC a aprobat masacrul şi asaltul brutal asupra minerilor. Acestea au continuat cu sute de arestări a celor implicaţi, bătăi, concedieri în masă şi apoi acuzaţii de crimă. Alegerea este un angajament că ANC va face tot ce este necesar pentru a suprima opoziţia politică şi socială la cerinţele corporaţiilor globale şi a celor de afaceri din Africa de Sud.
Ramaphosa se afla în consiliului de administraţie de la Lonmin. El deţine, pe lângă aceasta, 9 la sută din Marikana, o participaţie de control în partenerul Lonmin, Black Economic Empowerment, Incwala Resources, şi încasează aproximativ 18 milioane de dolari anual. El a fost cel care a trimis e-mailuri directorilor de la Lonmin cerând " acţiuni concomitente" împotriva protestelor pe care le-a descris ca fiind " acte penale mişeleşti" cu puţin înainte de masacru. Ziarul Business Day a declarat că "reintrarea lui Ramaphosa în politică reprezintă o victorie pentru cei care sunt activi şi negociază în lumea reală, nu în lumea iluziilor ideologice."
Congresul a avut parte, de asemenea, de o intervenţie directă a lui Zuma pentru a elimina un angajament privind o "naţionalizare strategică" din partea politicii oficiale a ANC. Formula aceasta a fost adoptată ca răspuns la criticile adversarilor lui Zuma din Liga Tineretului ANC. Liderul organizaţiei de tineret, Julius Malema, a fost expulzat după ce a folosit cererea de naţionalizare pentru a-şi asigura suport printre mineri şi alţi muncitori. Scopul a fost acela de a întări fracţiunile sale în cadrul ANC.
Pentru a linişti societăţile miniere, referinţa pro-forma în favoarea naţionalizarilor a fost înlocuită cu termenul mai vag de "proprietate strategică de stat ", care va fi asigurată prin cumpărarea unor acţiuni ale companiilor private în cazul în care se consideră necesar un "echilibrul de dovezi." Ramaphosa a comentat: "Dacă a existat vreodată o lipsă de transparenţă, oamenii ar trebui să fie acum absolut convinşi de poziţia ANC în ceea ce privesc politicile sale." La rândul său, Chamber of Mines a salutat "rezoluţia ANC că naţionalizarea en-gros nu este o opţiune rezonabilă sau de durată."
Federaţia Sindicatelor COSATU a făcut rapid o mişcare pentru a-şi da aprobarea pentru abandonarea unei politici (naţionalizarea) pe care ea a susţinut-o timp îndelungat şi a promis loialitate noii conduceri ANC şi alianţei guvernamentale între ANC, COSATU şi Partidul Comunist din Africa de Sud.
"Alianţa este în siguranţă," a declarat Secretarul General al COSATU, Zwelinzima Vavi în discursul său de la sfârşitul anului. El a respins "vehement" o declaraţie din raportul organizatoric al ANC, cum că COSATU "priveşte ocazional guvernul democratic ca fiind mai rău sau la fel ca regimul de apartheid," adăugând, "COSATU nu a făcut niciodată un asemenea comentariu şi nici nu va face vreodată."
După Marikana, sindicatele au încercat să dea o impresie de stânga. Ele au oferit sprijin nominal unor greve amare şi militante ale fermierilor din provincia Western Cape, acolo unde doar 5 la sută din forţa de muncă este membră a sindicatelor. Dar acest lucru s-a dovedit repede a fi un şiretlic transparent, COSATU intervenind pentru a canaliza şi suprima nemulțumirile din rândul muncitorilor. Aceştia au fost instruiţi în decembrie să revină la locul de muncă în ciuda faptului că nici una dintre cererile lor nu au fost rezolvate.
Declaraţia de sfârşit de an a COSATU proclamă că dacă "noi" nu vom reuşi să câştigăm lupta "împotriva şomajului, sărăciei şi inegalităţii în Africa de Sud, muncitorii implicaţi anul acesta în valurile de greve spontane ne-au oferit un avertisment clar în ceea ce privesc consecinţele grave pentru ţară. Milioane de săraci şi cei marginalizaţi îşi pierd răbdarea şi au început propriile lor lupte militante împotriva sărăciei, şomajului şi inegalităţii şi pentru transformare economică."
Acesta este un avertisment puternic adresat elitei conducătoare că ameninţarea revoluţiei sociale împotriva conducerii sale este în creştere, o urmare directă a urii muncitorilor faţă de ANC şi faţă de sindicate deopotrivă.
ANC a condus Africa de Sud neîntrerupt din 1994 încoace, momentul în care a fost negociat sfârşitul Apartheidului. ANC a venit la putere ca urmare a opoziţiei maselor revoluţionare a clasei muncitoare. Însă acesta a ţinut de statutul său privilegiat cu ajutorul puterilor imperialiste şi a corporaţiilor globale datorită angajamentului său pentru păstrarea relaţiilor capitaliste de proprietate. În cadrul acestui proces s-a ajutat la îmbogăţirea unui strat de oameni de afaceri de culoare şi a aşa numiţilor “tenderpreneurs” guvernamentali.
O idee despre rolul ANC poate fi primită contrastând soarta noilor īmbogăţiţi, cu ar fi Ramaphosa - averea sa este estimată a fi în valoare de 675 milioane de dolari - cu cea a clasei muncitoare şi a ţăranilor săraci. După 18 ani de "conducere a unei majorităţi de culoare" - o formulare care ascunde conducerea reală a burgheziei - cei din top 10 la sută încă câstigă de 101 ori mai mult decât câştigurile celor aflaţi în partea de jos, adică 10 la sută din populaţie; albii sud-africani sunt în medie de şase ori mai bine plăti decât negrii; şomaj oficial se ridică la 25 la sută şi două treimi din tineretul ţării trăieşte în gospodării sărace cu un venit pe cap de locuitor de mai puţin de 650 de rand pe luna (aproximativ $75).
Situaţia politică şi istoria Africii de Sud demonstrează că nevoile democratice şi sociale de bază ale clasei muncitoare şi a maselor oprimate nu pot fi satisfăcute sub conducerea burgheziei naţionale, chiar şi atunci când, după cum este cazul cu ANC, politicile sale pro-capitaliste sunt însoţite de invocări ocazionale ale "revoluţiei" şi "socialismului."
ANC şi aliaţii săi din sindicatele, care sunt în mare parte dominate de Partidul Comunist, sunt expuse încă o dată drept duşmani hotărâţi ai clasei muncitoare. Ei nu pot fi presaţi înspre stânga sau reformaţi. Ei trebuie să fie răsturnaţi.
Clasa muncitoare trebuie să construiască o conducere revoluţionară nouă, să preia puterea de stat şi să pună în aplicare politici socialiste care să plaseze băncile, marile corporaţii şi industriile miniere strategice sub proprietatea şi controlul democratic al propriului guvern. Această luptă trebuie să se bazeze pe strategia internaţionalistă şi socialista elaborată de teoria revoluţiei permanente a lui Lev Trotki şi conduse de o secţiune din Africa de Sud a Comitetului Internaţional a celei de-a Patra Internaţionale.
Follow the WSWS